Vă prezentăm un fragment captivant, în exclusivitate, din romanul de debut al scriitoarei cu origini japoneze, CLARA KUMAGAI – Zbuciumul somnului, recent apărut în limba română la Editura Trei. Este o carte care te pune pe gânduri și care îmbină realismul magic cu miturile japoneze într-o explorare a durerii, a timpului și a memoriei.
Sub insulele Japoniei trăiește un somn. Sora îl urăște.
Somnul s-a zvârcolit și a provocat un cutremur atât de puternic, încât a crăpat timpul. A distrus casa Sorei și a luat-o pe mama sa.
Acum, ea și tatăl ei, om de știință, trăiesc aproape de fusuri – locuri sălbatice, abandonate, periculoase. Acolo timpul se deformează, amintirile se sfărâmă și răsar umbre, licăriri ale lucrurilor care nu sunt în întregime umane.
După ce și tatăl Sorei dispare, ea nu are de ales decât să se aventureze în aceste spații interzise pentru a-l găsi pe el, pentru a-și găsi mama și, poate, pentru a găsi chiar somnul…
CLARA KUMAGAI are rădăcini în Canada, Japonia și Irlanda. Lucrările sale de ficțiune și non-ficțiune pentru copii și adulți au fost publicate în The Stinging Fly, The Irish Times, Banshee, Room, The Kyoto Journal și Cicada.
Este beneficiară a programului We Need Diverse Books Mentorship și, în 2020, a fost finalistă a Jim Wong-Chu Emerging Writers Award. Zbuciumul somnului este primul său roman.
„Acest debut provocator, care te pune pe gânduri, îmbină realismul magic cu miturile japoneze într-o explorare a durerii, a timpului și a memoriei.“ The Bookseller
„Excelent, evocator și de o autentică profunzime.“ Nicola Yoon, autoarea romanului Absolut tot
FRAGMENT
Ceremonia se termină în sfârșit.
— Felicitări! îmi spune la ureche Koki.
— Dar de ce vorbești în șoaptă?
E foarte aproape de mine. Își mușcă buza și știu ce gândește. Clatin din cap și rânjesc.
— Încetează!
Se apleacă, mă strânge în brațe cu putere și o clipă am impresia că o să mă sărute, ceea ce nici măcar eu n-aș putea face aici, în fața tuturor. Îmi dă drumul.
Sper că nu am fața atât de roșie pe cât o simt și încerc s-o ascund făcând o plecăciune adâncă.
— Mulțumesc foarte mult.
— Prea formal! râde el. Sau întotdeauna se poate și mai formal.
— N-o să mă pricep niciodată, nu?
— Dar n-am vrut să…, se împotrivește Koki, sesizând enervarea din vocea mea.
— Glumeam, zic eu și-i ating mâna. N-aș fi atât de plină de respect pentru tine, evident.
El zâmbește iar și totul e OK.
Eu arunc un ochi spre mulțime, evitând să-l privesc.
— A fost o mare plictiseală.
În fața școlii, oamenii zâmbesc, râd, fac fotografii cu familia. Afară nu e tocmai cald, dar soarele strălucește cu putere și cerul are o culoare albastră atât de uniformă, că pare o suprafață netedă. Numai bună pentru fotografii.
Întorc capul spre Koki, ochii ni se întâlnesc și, dintr‑odată, se lasă o tăcere în care se simte așa o așteptare, că tensiunea stă să explodeze.
— Ar trebui să-ți zic, începe el.
Înăuntrul meu parcă se strânge ceva, de emoție și de agitație. Nu sunt sigură că știu ce aș vrea să-mi spună.
Dar situația e salvată ori compromisă, pentru că își fac apariția mama și tatăl lui Koki, amândoi cu ochii umeziți de dragul lui, cum sunt părinții iubitori. Când mă felicită, eu îngaim un „mersi“.
— Sora-chan…
E tata, care stă răbdător, oprit la o distanță mică, atât cât să nu bagi de seamă, dacă nu ești obișnuit s-o observi.
— Îmi cer scuze, spune.
Face o plecăciune în fața mea.
— Termină! îi răspund eu în engleză.
— Am pierdut noțiunea timpului.
Arborează o jumătate de zâmbet, fiindcă este pe jumătate o glumă.
Eu ridic din umeri.
Mă trage spre el într-o îmbrățișare stângace.
— Sunt mândru de tine.
O clipă îmi sprijin capul de el.
— Mulțam’, zic spre umărul lui.
— Să vă fac o fotografie? se oferă mama lui Koki.
O plac, dar, în momentul de față, mi-aș dori să plece.
— O, nu…, încep eu în japoneză.
— Da. Mulțumesc foarte mult, Fujiwara-san, trece și tata pe japoneză. Putem să facem cu telefonul tău, Sora-chan? E mai bun decât al meu.
— Bineînțeles.
Îi întind telefonul mamei lui Koki.
— Mulțumesc.
Tata mă cuprinde cu un braț, stânjenit.
— Chee-zu[1]! exclamă Koki vesel.
— Foarte drăguț! zice Fujiwara-san.
Soțul ei studiază ecranul și dă din cap aprobator.
— Mersi, mersi, spune tata.
Ia telefonul, dar ochii îi alunecă de la poză. Mi-l dă repede.
Fixez cu privirea fotografia. După o clipă, arăt exact ca tata, dar la prima vedere s-ar putea să nu ți se pară că suntem rude. El e alb, blond și cu ochi albaștri, iar eu sunt brunetă, am ochi căprui și pielea, câteva nuanțe mai închisă. Mama e piesa care lipsește, partea japoneză datorită căreia are sens puzzle-ul care sunt eu. Știu că și tata simțea spațiul acela gol, după suferința din ochi și după umbra ce i s-a furișat pe chip.
În cazul lui Koki și al părinților lui, prima dată nu bagi de seamă că ar lipsi vreo piesă.
— O să-ți fie dor de școală, Sora-chan? mă întreabă mama lui.
— Nu tocmai. O să lucrez, îi răspund eu vag.
E mai mult o intenție decât un plan.
— Ești atât de inteligentă, că nu ai nevoie cu adevărat de universitate, cred, spune ea.
Dacă ar fi făcut-o altcineva, observația ar fi sunat sarcastic, dar sunt sigură că Fujiwara-san vorbește serios. Cu toate astea, nu pot să nu bag de seamă că Koki îi aruncă o privire care spune „taci, te rog“.
Eu, în schimb, îi zâmbesc.
— Koki, cel puțin, n-o să meargă prea departe.
O să facă naveta la universitatea din cel mai apropiat oraș și nu pot să admit în fața lui cât sunt de recunoscătoare pentru asta.
— Voi, tinerii, aveți atâta energie! Tokio mi se pare departe, dar acum sunt bătrân, spune vesel tatăl lui Koki.
— Tokio? întreb eu. Tokio.
Koki își mușcă buza. Acum Fujiwara-san îi aruncă o privire ucigătoare soțului. Sigur de la ea a moștenit-o și Koki.
— La facultate la Tokio e minunat, zice tata în tot acest gol.
— Mi-au dat o bursă. Sunt foarte norocos, răspunde Koki încetișor.
— Felicitări! continuă tata. Ar trebui să fii mândru.
Koki și ai lui îngaimă cu toții invariabilul „nu, nu, mulțumesc, mulțumesc“.
— Super! Chiar e cât se poate de bine, zic eu în șoaptă.
Pe fața lui Koki se citește că e prins la mijloc între jenă și altceva. Fericire. Ochii lui îi caută pe ai mei, dar nu pot să-i susțin privirea.
— Vrei să mai facem poze și cu alți oameni? mă întreabă tata.
Alți elevi fac fotografii împreună, cu cei mai buni prieteni și cu cei din cluburile lor. Eu nu sunt în niciun club.
— Nu, îi răspund.
— Bine. Păi, ia să luăm noi un prânz bun.
Apoi se înclină în fața familiei Fujiwara.
— Mă bucur că v-am văzut pe toți. Vă doresc o zi frumoasă. Încă o dată, felicitări!
Repet și eu aceleași cuvinte, apoi mă îndepărtez de Koki. Pornesc la pas unde văd cu ochii.
— Tu alegi ce mâncăm la prânz.
Tata mă ia de braț și mă conduce spre poarta școlii.
— Curry.
— Nu, ar trebui să fie ceva special! E o zi specială, Sora-chan.
— Poate să fie un curry scump, zic eu cât de generos pot.
— Bine. Mai ai ceva de făcut aici?
Mă uit la mulțimea de colegi și la familiile lor, soarele strălucește, la fel și chipurile lor și e atâta lumină, că mă dor ochii și-mi dau lacrimile.
— Nu.
Mă uit la ceas, dar nu văd cât e ora, fiindcă, dintr-un motiv sau altul, cifrele s-au șters și limbile parcă se clatină.
— Să mergem!
***
Primul ceas pe care l-am făcut a fost cu un băț în nisip, într-o zi însorită. Eram cu tata la plajă și l-am întrebat la ce oră e masa de seară.
— La șase, mi-a spus.
— Acum cât e ceasul? l-am întrebat.
El a găsit un băț subțire, ce plutea pe apă, l-a înfipt în nisipul ud și mi-a arătat umbra proiectată de soare.
— Un cadran solar, am zis eu.
— Exact.
— Ai un ceas.
— N-are haz. După-amiază aproape că nu e umbră deloc. Uite cum se mișcă. Dacă te pricepi, îți dai seama ce oră e. Studiază, mi-a ordonat.
Și așa am făcut. M-am așezat alături, pe nisip, și am urmărit soarele cum învârtește umbra de colo-colo. Tata mă tot întreba dacă vreau să înot ori să mă plimb cu el, dar eu eram hipnotizată că un lucru atât de simplu poate măsura timpul, că poți să prinzi timpul și să-l citești așa.
Am stat până la flux, apoi am scos bățul și l-am aruncat departe.
— Hm…, a început tata. Asta a fost o scăpare. Nu m-am gândit să verific dacă e flux sau reflux.
— E 4:45 după-amiază, am zis eu la întâmplare.
El s-a uitat la ceas.
— Nu. E 4:17. Data viitoare…
Tata e genul care se întreabă tot timpul ce ar putea îmbunătăți data viitoare, pentru că poți să faci teste și experimente din ce în ce mai bine, chiar dacă tot dai greș. El zice că există feluri mai bune de a da greș și că, dacă înveți să dai greș din ce în ce mai bine, într-o bună zi s-ar putea să descoperi că ai reușit. Da, ce să-ți spun… Să dai greș mai bine înseamnă să dai greș mai repede.
Dar m-am întors pe plajă în ziua următoare, apoi în următoarea și tot așa. Era vacanța de vară, drept care, datorită căldurii și soarelui, era ușor să-ți dai seama cât e ceasul. Puneam bețe în nisip pe toată plaja și le supravegheam, trăgeam linii, făceam teste, măsuram, ghiceam cât e ora și verificam, să văd cât de aproape sunt. Experimentele mele se întindeau ca o pădurice care și-a pierdut frunzele.
După o săptămână l-am adus pe tata la plajă să-i prezint descoperirile mele. Iar el a tot exclamat „hm…“ când a văzut cadranele solare din bețe întinse peste tot.
— Cercetări ample, a zis. Și unele de ce sunt marcate? m-a întrebat și a arătat spre bețele din exterior.
Unora le pusesem panglici roșii.
— Îți arăt.
Marcasem intervalele de timp luând ca reper bețe diferite, unele în funcție de oră, altele în funcție de minut și apoi altele în funcție de secundă. Ghiceam timpul după fiecare, îl lăsam să verifice și nimeream mereu.
— Foarte riguros.
Radiam, pentru că acesta era unul dintre complimentele supreme pe care i le putea adresa el unui om de știință. L-am condus la bețele cu panglici roșii.
— Aici, i-am arătat, timpul trece mai încet.
Ne-am așezat unul lângă altul, cu spatele la ocean, și am privit timpul. La stânga, umbrele se mișcau supunându‑se aceluiași timp pe care îl urmau ceasul și telefonul tatei. La dreapta, panglicile roșii se unduiau în aerul sărat și umbrele zăboveau, nu mult, poate într-un ritm pe care nu-l mai observa nimeni în afară de mine, dar eu însemnasem secundele ca să poată fi numărate. Erau cu două sau trei secunde în urmă față de cât arătau toate elementele că e corect.
Am stat și le-am urmărit până când norii au ascuns soarele și au luat timpul.
[1] Personajul pronunță ca un japonez cuvântul englezesc Cheese, folosit adesea pentru a-i îndemna pe cei fotografiați să zâmbească.
Ce frumos suna aceasta carte! Abordeaza atat de multe teme importante si interesante, cum ar fi timpul, memoria si durerile trecutului. Sunt foarte curioasa sa citesc aceasta poveste si sa descopar lumea miturilor japoneze impreuna cu Sora si tatal ei. Felicitari, CLARA KUMAGAI, pentru acest roman de debut captivant si multumesc Editurii Trei pentru traducerea in limba romana! Abia astept sa-l citesc!