Nu l-am prins pe Namjoon de la BTS, când a venit în România pentru a filma un videoclip, dar putem citi o carte recomandată de el. 💜 Vă invităm să citiți un fragment în exclusivitate din cartea autoarei coreene Baek Sehee, Vreau să mor, dar vreau să mănânc tteokbokki – 
FENOMENALUL BESTSELLER COREEAN RECOMANDAT DE RM DE LA BTS. Fanii mâncării coreene vor recunoaște cu siguranță „tteokbokki” din titlul acestei cărți, este un fel de mâncare cu găluște din orez, foarte popular în Coreea și în lume. În carte, autoarea transcrie ședințele cu psihiatra ei și scoate totodată la iveală cauzele anxietății și comportamentelor sale nocive, în ciuda imaginii perfecte pe care o prezintă lumii. Cu onestitate și umor, ea descrie momentele grele prin care a trecut pe parcursul unor ani de depresie, precum și felul în care a reușit să le depășească, apelând la ajutorul terapeutei sale. Inedit este că avem și perspectiva terapeutei, cartea incluzând și o secțiune scrisă de ea, unde comentează parcursul pacientei. O carte scrisă cu suflet, numai bună de pus pe rană.
Născută în 1990, Baek Sehee a studiat scriere creativă la universitate, apoi a lucrat timp de cinci ani la o editură. Timp de zece ani, a primit tratament psihiatric pentru distimie (depresie ușoară persistentă), care a devenit subiectul eseurilor sale și apoi al cărții Vreau să mor, dar vreau să mănânc tteokbokki. Mâncarea ei preferată este tteokbokki și locuiește cu câinele ei adoptat, Jaram.
Cartea cuprinde înregistrările dialogurilor cu psihiatra ei de-a lungul a 12 săptămâni, unde Baek începe să descâlcească cercurile vicioase, reacțiile pripite și comportamentele nocive care o mențin blocată într-un ciclu de autovătămare.
Fragment
O depresie ușoară
Auzi voci, ai fantasme, îți faci rău – acestea nu sunt singurele simptome ale depresiei. Așa cum simțim durere în tot corpul din cauza unei răceli obișnuite, tot așa și o depresie ușoară ne chinuie sufletul. Încă din copilărie am fost introvertită și sensibilă. Amintirile mele sunt vagi, însă jurnalul meu consemnează că nu am fost niciodată optimistă, că aveam perioade în care mă simțeam deprimată. Depresia s‑a agravat după ce am intrat la liceu. Nu puteam să învăț, nu am mers la facultate, iar viitorul meu era sumbru – firește că toate astea m‑au făcut să fiu și mai deprimată.
Chiar și după ce am reușit să rezolv anumite chestiuni din viața mea pe care voiam să le schimb (să țin regim, să dau la facultate, să‑mi refac relația cu iubitul și prietenii), depresia nu a dispărut. Nu mă simțeam mereu cu moralul la pământ, ci era mai curând un fel de du‑te-vino între depresie și bună dispoziție. Uneori mergeam la culcare deprimată, în alte zile adormeam fericită.
Dacă eram stresată, mă lua durerea de burtă, iar când mi se înecau corăbiile, începeam să plâng. Ajunsesem să cred că eram deprimată din naștere și că, puțin câte puțin, mă transformasem într‑o persoană tot mai întunecată.
Mă temeam din ce în ce mai mult de oameni, eram tot mai neliniștită în prezența lor. Când eram înconjurată de străini, anxietatea mea atingea paroxismul, însă mă prefăceam că totul era în regulă. Pe zi ce trecea, mă forțam tot mai mult să mă conving că voi fi bine. În momentul în care situația a devenit insuportabilă, mi‑am făcut curaj și am hotărât că trebuie să merg la terapie. Eram încordată, mi‑era teamă, dar am pășit în cabinetul psihiatrei fără așteptări.
Psihiatra: Cu ce vă pot ajuta?
Eu: Sunt… Cum să spun? Puțin deprimată. Trebuie să vă dau detalii?
Psihiatra: Ar fi bine.
Eu: (Scot telefonul și citesc din notițele pe care mi le‑am făcut.) Mă compar exagerat de mult cu alții, mă critic mereu, am o stimă de sine scăzută.
Psihiatra: V‑ați gândit vreodată care ar putea fi cauzele?
Eu: Cred că stima de sine scăzută vine din mediul familial în care am crescut. Încă din copilărie, am auzit‑o mereu pe maică‑mea plângându‑se: „Suntem săraci, suntem săraci, n‑avem bani”. Așa am crescut. Am locuit într‑un apartament prea mic pentru cinci persoane (circa 60 m2). În cartier era un complex rezidențial cu același nume ca al nostru, dar blocurile de acolo aveau camerele mai mari. Într‑o zi, una dintre prietenele mamei m‑a întrebat unde locuim, în complexul cu camere mari sau în cel cu camere mici. Din momentul acela, a început să‑mi fie foarte rușine să spun unde locuia familia mea. Evitam să răspund la așa o întrebare.
Psihiatra: Ce altceva vă mai amintiți?
Eu: O, foarte multe. S‑ar putea să sune banal, dar taică‑meu o bătea pe mama. Azi îi spunem „ceartă între soți”, dar e violență domestică, nu? Când mă gândesc la copilăria mea, îmi vin în minte imaginile cu tata, care, după ce o bătea pe mama și pe noi, fetele, distrugea totul din casă și pleca în viul nopții de acasă. Adormeam plângând, iar în dimineața următoare plecam la școală, lăsând casa în haosul creat de taică‑meu.
Psihiatra: Cum vă simțeați?
Eu: Disperată? Tristă? Aveam senzația că familia mea avea secrete pe care nu le puteam spune nimănui, secrete care, cu timpul, se tot înmulțeau. Credeam că se întâmplau lucruri pe care trebuia să le țin ascunse. Sora mai mare avea grijă ca nu cumva să spun cuiva despre ce se întâmpla în casa noastră, iar eu îi spuneam surorii mai mici să‑și țină și ea gura. Violența din casa noastră mi‑a scăzut și mai mult stima de sine, dar cred că și relația mea cu sora mai mare a avut un cuvânt de spus.
Psihiatra: Relația cu sora mai mare?
Eu: Da. Dragostea surorii mele mai mari a fost întotdeauna o dragoste condiționată. Dacă luam note proaste, dacă mă îngrășam sau dacă nu mă străduiam îndeajuns să le fac pe toate perfect, se răstea la mine, râdea de mine, mă umilea. Diferența de vârstă dintre noi e mare și asta însemna că trebuia să o ascult și să fac ce spunea ea fără să comentez. Și depindeam de ea și financiar. Ne cumpăra haine, încălțări, rucsacuri și exact asta era slăbiciunea noastră. Ne spunea că, dacă ieșeam din cuvântul ei, ne lua înapoi tot ce ne cumpărase.
Psihiatra: Și toate astea v‑au făcut să vă doriți să vă eliberați de ea?
Eu: Exact asta îmi doream: să evadez. Fiindcă nu era o relație normală. Se contrazicea singură. Ea avea voie să doarmă la prietenele ei, eu nu. Chiar așa îmi spunea, „Eu am voie, tu nu”. Ea avea voie să‑mi poarte hainele, dar eu nu aveam voie să le port pe ale ei. Chestii de genul ăsta. Aveam o relație bazată pe iubire și ură. O uram, dar în același timp eram îngrozită că puteam să o înfurii și să rupă orice relație cu mine.
Psihiatra: Ați încercat să vă eliberați de relația cu sora dumneavoastră?
Eu: Da. Când am împlinit vârsta majoratului, m‑am angajat cu jumătate de normă. Mi‑am jurat să nu mai depind de banii ei, să fiu pe picioarele mele. Uneori lucram în timpul săptămânii, alteori în weekenduri și, puțin câte puțin, nu am mai depins de banii ei.
Psihiatra: Dar dependența emoțională?
Eu: Recunosc, a fost greu să mă despart de ea emoțional. Îi plăcea să‑și petreacă timpul doar cu mine sau cu iubitul ei, fiindcă eram singurii care nu‑i ieșeau din cuvânt, care știau foarte bine ce fel de temperament are. Într‑o zi mi‑a spus că nu voia să‑și mai petreacă timpul cu nimeni în afară de mine, că se simte cel mai bine cu mine. Am fost atât de uimită de cuvintele ei, încât mi‑am făcut curaj și, pentru prima oară, i‑am spus în față ce gândeam: „Eu nu mă simt bine când suntem împreună, mă indispui”.
Psihiatra: Și cum a reacționat?
Eu: A fost confuză, șocată. Mai târziu am aflat că a plâns câteva nopți la rând. Și azi, dacă îi amintesc de acel episod, îi dau lacrimile.
Psihiatra: Cum v‑ați simțit când ați văzut cum reacționează?
Eu: M‑am emoționat, dar m‑am simțit și ușurată în același timp. Am avut o senzație de eliberare. Oarecum.
Psihiatra: Nici după ce ați rupt atașamentul emoțional de sora dumneavoastră, nu v‑ați recăpătat încrederea?
Eu: Uneori, simt că am încredere în mine, însă cred că nu am scăpat de depresie. Am senzația că sentimentul de dependență pe care l‑am avut față de sora mea mai mare s‑a transferat asupra partenerului meu.
Psihiatra: Cum v‑ați descrie relațiile romantice? Să presupunem că vă place de cineva. Îl lăsați pe el să vă abordeze sau faceți dumneavoastră primul pas?
Eu: Sub nicio formă. Dacă îmi place de cineva, în niciun caz nu‑mi arăt sentimentele, nu vreau să‑l fac să creadă că sunt o partidă ușoară. Niciodată nu mi‑a trecut prin cap să‑i mărturisesc unui bărbat că îmi place de el sau să‑l agăț. Sunt genul de femeie care are relații romantice pasive. Dacă unui bărbat îi place de mine, mă las purtată de val și, dacă se întâmplă să‑mi placă de el, atunci continui relația cu el. Cam acesta e tiparul relațiilor mele romantice.
Psihiatra: Au existat și situații în care ați refuzat să intrați într‑o relație în care el a făcut primul pas?
Eu: Nu, aproape niciodată. Dacă ies cu cineva, vreau să am o relație îndelungată și ajung să depind mult de el. În general, bărbații se poartă frumos cu mine, sunt atenți cu mine. Însă, dacă relația evoluează într‑o dragoste reciprocă, simt că încep să mă sufoc, fiindcă, în realitate, nu vreau să depind de nimeni. Vreau să trăiesc pe picioarele mele, să nu depind emoțional de nimeni, să trăiesc singură, însă nu cred că e posibil așa ceva.
Psihiatra: Ce fel de relație aveți cu prietenii dumneavoastră?
Eu: Când eram mică, prieteniile erau foarte importante pentru mine. Nu eram diferită de cei de vârsta mea. Însă, după ce am fost victima bullyingului în școala primară și la gimnaziu, în liceu am căpătat o fobie față de grupuri, am început să mă tem foarte mult să mă împrietenesc cu cineva. Teama asta s‑a manifestat și în relațiile mele romantice și am hotărât să nu am așteptări de la prieteni și prietenii.
Psihiatra: Înțeleg. Sunteți mulțumită de jobul dumneavoastră?
Eu: Da, lucrez în departamentul de PR al unei edituri, mă ocup de social media. Creez conținut, redactez postări, monitorizez imaginea editurii, chestii de genul ăsta. Îmi place ce fac și cred că sunt persoana potrivită pentru cerințele postului.
Psihiatra: Aveți feedbackuri bune?
Eu: Da, și tocmai asta mă face să muncesc și mai mult. Uneori mă simt presată să obțin rezultate și mai bune la birou.
Psihiatra: Înțeleg. Vă mulțumesc că mi‑ați vorbit deschis, amănunțit. Va trebui să facem mai multe investigații de specialitate, dar pentru moment vă pot spune că aveți tendința de a depinde de ceilalți. Aveți sentimente contradictorii ce se manifestă în același timp, iar asta înseamnă că, cu cât sunteți mai dependentă de alții, cu atât vă doriți mai mult să vă eliberați de ei. De pildă, dependența de partener vă conferă un sentiment de siguranță, dar sunteți și iritată, vă simțiți sufocată de prezența sa. Dar, dacă vă îndepărtați de el, începeți să vă neliniștiți, simțiți un gol în suflet. E posibil să fiți dependentă emoțional și de jobul dumneavoastră. Când vă iese ce v‑ați propus, acceptați că sunteți competentă, ceea ce vă dă o stare de siguranță și de liniște interioară, dar problema e că această stare de mulțumire nu durează prea mult timp. E ca și cum ați alerga pe o roată de hamster. Deși vă străduiți să scăpați de depresie, nu reușiți să vă eliberați de emoțiile negative și acest ciclu continuu de încercări și eșecuri vă adâncește depresia.
Eu: Înțeleg ce spuneți. (Cuvintele ei mă consolează și am senzația că o fărâmă din mine s‑a luminat.)
Psihiatra: Trebuie să ieșiți din acest cerc vicios. Dacă vreți să vă eliberați de autoînvinovățire și depresie, trebuie să încercați să vă provocați și să faceți ceva ce nu v‑ați gândit niciodată că ați putea face.
Eu: Nici măcar nu știu cu ce să încep.
Psihiatra: Trebuie să nu mai amânați să căutați această provocare. Puteți începe cu o mică schimbare.
Eu: Mai am și obiceiul de a posta pe social media informații false despre viața mea. Nu e ca și cum m‑aș preface că sunt fericită, dar îmi place să postez citate din cărți, fotografii cu peisaje sau cărți, fiindcă vreau să arăt ce gusturi rafinate am. E ca și cum aș vrea să le spun oamenilor: „Uitați ce profundă și cool sunt”. Și am tendința de a‑i judeca pe oameni după valorile mele, dar cine sunt eu ca să‑i judec pe alții? Și mie mi se pare ciudat ce fac.
Psihiatra: Vă ascult și am senzația că vă doriți să vă transformați într‑un robot. O persoană cu standarde absolute.
Eu: Exact. Știu că e imposibil.
Psihiatra: Săptămâna aceasta vă dau un chestionar (500 de întrebări despre personalitate, simptome și comportament) și, în funcție de răspunsuri, ne vom gândi care e metoda care vă poate ajuta să vă eliberați din cercul vicios. Ce părere aveți?
Eu: E în regulă.
Cartea este publicată în limba română, la editura Alice Books și o găsiți aici.
***
Facebook Comments