Fragment în avanpremieră din romanul autorului asiatic Tan Twan Eng: Casa ușilor

Vă invităm să citiți un fragment în avanpremieră din romanul autorului asiatic Tan Twan Eng, Casa ușilor, nominalizat la prestigiosul Booker Prize 2023. Un roman fermecător despre dragoste și trădare, colonialism și revoluție, amintiri și izbăvire. Tan Twan Eng s­-a născut în Penang, Malaysia. A studiat dreptul la University of London, lucrând ulterior ca avocat la una dintre cele mai renumite firme de avocatură din Kuala Lumpur. Romanul său de debut, Darul ploii, a fost nominalizat la Man Booker Prize 2007. Grădina cețurilor din amurg a câștigat Man Asian Literary Prize 2012 și Walter Scott Prize for Historical Fiction 2013. Al treilea roman al său, Casa ușilor, a fost inclus pe lista lungă pentru Booker Prize 2023. Tan Twan Eng își împarte timpul între Kuala Lumpur și Cape Town.

Un roman fermecător despre dragoste și trădare, colonialism și revoluție, amintiri și izbăvire

Suntem în anul 1921. Lesley Hamlyn și soțul ei, Robert, avocat și veteran de război, locuiesc la Casa Cassowary din Penang. Viețile lor sunt revigorate atunci când „Willie“ Somerset Maugham, unul dintre marii scriitori ai vremii și vechi prieten al lui Robert, sosește în Penang pentru o vizită prelungită, împreună cu secretarul său, Gerald. Maugham se confruntă cu o serie de probleme. Cum cariera sa intră în declin, ajunge la Cassowary în încercarea disperată de a găsi un subiect pentru următoarea sa carte. Pe de altă parte, Lesley este și ea afectată de o căsnicie mai duplicitară decât pare la prima vedere. Aflând de legătura din trecut a lui Lesley cu revoluționarul chinez Sun Yat­sen, el decide să cerceteze problema mai în profunzime. Dar, pe măsură ce prietenia lui cu Lesley devine tot mai strânsă, Maugham descoperă o poveste mult mai surprinzătoare decât și­a imaginat, în care se împletesc acțiuni subversive și scandaluri, dar și procesul unei englezoaice acuzate de crimă.

Un roman fascinant, bazat pe evenimente reale, Casa ușilor urmărește liniile de falie ale rasei, genului, sexualității și puterii în vremea imperiului și analizează în profunzime natura complicată a iubirii și prieteniei.

– Fragment –

PRIMA CARTE – Capitolul 7

Lesley – Penang, 1921

Către lăsarea serii, după ce oaspeții au plecat, Noel ne-a arătat casa, încheind turul în biblioteca în care volumele lui Willie — începând cu Liza din mahalaua Lambeth și încheind cu A tremurat o frunză — așteptau pe masă. Willie l-a onorat pe Noel, semnând fiecare carte în parte.

Robert se simțise foarte bine la petrecere — faptul că era vechiul prieten al lui Somerset Maugham îl făcuse foarte popular —, așa că a turuit încontinuu despre cele întâmplate în cursul serii, în timp ce Gerald ne conducea acasă. Așezată pe bancheta din spate a mașinii, priveam în gol, spre întunericul de afară, purtată de curenții amintirilor mele.

Gerald ne-a lăsat în fața ușii de la intrare, după care a pornit-o în goană spre oraș. Willie l-a ajutat pe Robert, nesigur pe picioare, să ajungă în camera lui, în timp ce eu am făcut un tur al casei, închizând ușile și ferestrele. În cea mai mare parte a serii petrecute la Istana îl însoțisem pe Willie, cu un zâmbet încremenit pe buze, așa încât m-am simțit ușurată în clipa când am pășit, în cele din urmă, în dormitorul meu și am închis ușa după mine.

Unul dintre servitori îmi lăsase un bilet pe măsuța de toaletă. Era de la Geoff, care mă informa că nu reușise să facă rost de adresa lui Sun Yat-sen. Am mototolit hâr­tia și am aruncat-o.

M-am schimbat și m-am băgat în pat, sprijinindu-mă de perne. Un fluture de noapte mare și palid a zburat în jurul camerei, după care a aterizat pe marginea abajuru­lui, proiectându-și umbra pe perete. Am întins brațul, gândindu-mă să-l alung, dar mâna mi-a fost oprită de o voce care mi-a răsunat în minte. Sunt sufletele celor pe care i-am iubit cândva și care vin să vegheze asupra noastră.

Am ridicat exemplarul lui Loh din A tremurat o frunză și l-am deschis la pagina de titlu. Degetele mele au pipăit dedicația șerpuitoare, asemenea unui păianjen, a lui Willie. Reluam în minte conversația pe care o pur­tasem mai devreme cu bătrânul chinez.

Noel i-a invitat întotdeauna la petrecerile lui pe cei mai de seamă reprezentanți ai comunităților locale, iar prezența lui Willie acolo avea să fie, fără îndoială, irezis­tibilă. Eram sigură că-l voi întâlni pe Loh Swee Tiong la petrecere — chiar dacă, în ultimii ani, numele bătrânului filantrop nu mai apăruse în paginile ziarelor. Nu mi-am luat ochii de la el încă din clipa când am ajuns la Istana, iar în timp ce Noel îi prezenta pe oaspeți lui Willie, am rămas intenționat în urmă. Cu prima ocazie, m-am stre­curat prin mulțime, căutându-l pe Loh. Trebuie să fie aici, mi-am zis în timp ce priveam fețele din jurul meu. Trebuie să fie.

Nu l-am văzut și tocmai mă resemnam la gândul că nu era acolo, când, prin mulțime, l-am zărit pentru o clipă. Mi-am croit drum printre oaspeți și l-am găsit stând de vorbă cu un cuplu de indieni. Știam că era pro­babil bătrân de-acum, dar îmbătrânise chiar mai mult de­cât mă așteptasem; era tras la față și avea obrajii scofâlciți. Am luat un pahar cu șampanie de pe tava unui servitor care a trecut pe lângă mine și am așteptat. Muzicienii au atacat o altă melodie veselă, însă nu eram atentă la ce cântau. Începusem să-mi pierd răbdarea, când, în cele din urmă, cuplul de indieni s-a îndepărtat. Loh și-a întins gâtul și a cercetat terasa, căutând pe cineva, probabil pe soția lui. Tocmai mă pregăteam să merg să stau de vorbă cu el, când, cu mișcările ezitante ale omului care se teme să nu cadă, și-a croit drum pe scări în jos.

Minutele treceau cu repeziciune. În cele din urmă, am lăsat paharul din mână și l-am urmat. Ajunsă la ca­pătul scărilor, am luat-o pe cărare, ocolind promonto­riul. Muzica de la petrecere se estompa pe măsură ce mă îndepărtam de casă, până când nu s-au mai auzit decât vântul biciuitor și valurile de dedesubt. Am trecut pe lângă o scară abruptă, ale cărei trepte din lemn duceau direct spre plajă, dar eram sigură că bătrânul nu le-ar fi încercat. Am continuat să merg și în curând am ajuns la un ponton de lemn. Bătrânul era acolo, privind în zare. Simțindu-mi prezența, s-a răsucit puțin către mine și mi-a făcut un semn politicos din cap.

— Bună seara, domnule Loh, am zis, după care am continuat repede: Nu ne-am mai întâlnit până acum. Numele meu e Lesley, sunt soția lui Robert Hamlyn.

— Hamlyn… inginerul?

— Avocatul. De la George Town Chambers.

Am arătat apoi spre cartea din mâna lui.

— Și dumneavoastră ați venit să-l cunoașteți pe Willie Maugham?

— Speram să-mi dea un autograf pe cartea aceasta — mi-a arătat coperta, A tremurat o frunză —, dar nu m-am putut apropia de el.

— Vă plac cărțile lui?

— De fapt, e pentru fiul meu.

Un zâmbet trist i-a schimonosit fața.

— Somerset Maugham e scriitorul lui preferat. De fiecare dată când apare o nouă carte de-ale lui, cumpăr un exemplar și-l păstrez pentru el. Pentru ziua când va reveni acasă.

Zâmbetul i s-a scorojit, lăsând pe chipul lui doar un rest de tristețe, care-i păta fața.

— Unde e acum? am întrebat.

— L-a urmat pe doctorul Sun Yat-sen în China, în urmă cu câțiva ani.

A fost atât de simplu; nici măcar n-a fost nevoie să duc discuția în direcția pe care o doream.

— Și cum e? Ce vești ați mai primit?

— Despre doctorul Sun?

Era, cu certitudine, ultima întrebare la care s-ar fi așteptat din partea mea.

— E foarte bolnav, din câte mi s-a spus.

Am făcut un pas ezitant în direcția lui.

— Ce s-a întâmplat cu el?

— Ficatul, din câte se zvonește. Se zice că ar mai avea de trăit doar un an — cel mult doi, dacă are noroc. N-ați auzit nimic despre asta până acum?

— Ziarele englezești sunt prea puțin interesate de el sau de ceea ce se întâmplă în China, domnule Loh.

— Dar dumneavoastră îl cunoașteți? Nu mulți dintre englezii de-aici pot spune asta.

— Eu și soțul meu l-am cunoscut, am zis. Ne-am îm­prietenit cât a stat în Penang.

— Asta s-a întâmplat demult. Și cu toate acestea încă vă amintiți de el.

A încuviințat lung din cap, în timp ce chipul i s-a luminat de un zâmbet plin de înțeles.

— Încă vă gândiți la el.

Am refuzat să-mi feresc privirea.

— E un om remarcabil.

— Multă lume ar fi de acord cu asta.

— Dar nu și dumneavoastră.

— Mi-a furat fiul, doamnă Hamlyn. Ne-a furat fiii și fiicele.

Fața bătrânului s-a înăsprit, ca și cum ar fi fost cio­plită în granit.

— Mi-aș dori ca omul acela să nu fi pus niciodată pi­ciorul în Penang.

— Dar ați donat bani pentru partidul lui, am zis, ați fost unul dintre cei mai mari sponsori ai Tongmenghui.

— Bani? E ușor să dai bani, doamnă Hamlyn. Mi-aș da toți banii, până la ultima lețcaie, numai ca fiul meu să se întoarcă acasă teafăr și nevătămat, ca nepoata mea să aibă din nou un tată.

Vocea i s-a fisurat.

— Aș da tot ce am, numai să știu că e încă în viață.

— N-ați mai primit vești de la el?

Părea dintr-odată fragil, ca și cum eșafodajul care-l ținuse până atunci în picioare ar fi cedat la încheieturi.

— De doi ani n-am mai primit nicio veste de la el. Nimic. Nici o scrisoare. Nici măcar un cuvânt.

Aș fi vrut să întind mâna și să-i ating brațul, să-i alin durerea, dar m-am abținut.

— L-ați întrebat pe doctorul Sun?

— Contactele mele din China nu știu unde se află doctorul Sun. Tot ce pot să-mi spună este că se mută în­continuu dintr-o parte în alta — din câte se pare, au exis­tat mai multe tentative de a-l ucide.

Trupul bătrânului părea să se frângă.

— Chiar și așa, sper că fiul meu îi e aproape — pro­babil că e cel mai sigur loc în care s-ar putea afla acum.

Loh și-a scos ceasul de buzunar și l-a dus în dreptul ochilor mijiți.

— Trebuie să plec acasă. Soția mea e foarte bolnavă, dar a insistat să vin, să-i cer domnului Maugham să ne semneze cartea. Va fi foarte tristă din cauză că n-am reușit.

— Dați-mi-o mie, am zis și am întins mâna. Am să-l rog eu s-o semneze.

— N-aș vrea să vă deranjez, doamnă Hamlyn…

— Nu-i niciun deranj. Willie locuiește la noi.

Loh nu s-a opus în clipa în care i-am luat cu delicatețe cartea din mână.

— V-o aduc eu acasă.

— Știți unde locuim?

— Care om din Penang nu știe, domnule Loh? Fiul dumneavoastră se va întoarce curând, sunt sigură de asta, iar atunci va avea de recuperat noile cărți ale lui Willie.

Ochii lui s-au trezit dintr-odată la viață, iar privirea i-a devenit pătrunzătoare.

— Banii pe care i-am donat pentru Tongmenghui, doamnă Hamlyn, asta e o chestiune care n-a fost niciodată făcută publică, nu s-a scris niciodată despre asta în ziare. Aceasta a fost condiția pe care am pus-o doctorului Sun. Mă întreb… cum de ați aflat dumnea­voastră despre asta?

N-a așteptat răspunsul meu — m-a salutat cu o mișcare a capului și a plecat. L-am privit până a dispă­rut din raza mea vizuală, iar cărarea era din nou pustie.

Mi-am schimbat poziția în pat, privind umbrele de deasupra mea. După un timp, m-am ridicat și m-am dus la fereastră. Luna se sufoca printre nori, iar marea era iri­tată, agitată de curenții neliniștiți ai adâncurilor.

Mi-am pus halatul de casă și am coborât la par­ter, cu exemplarul din A tremurat o frunză în mână. Intenționasem să merg în bibliotecă, dar o fantă palidă de lumină m-a atras către salon. Willie ședea tolănit în fotoliul său, citind la lumina unei veioze. Și-a ridicat ochii din pagină în clipa când m-am așezat în fața lui.

— Nici tu nu poți să dormi? a întrebat, mijind ochii spre cartea din mâna mea. Ei bine, unii dintre criticii mei ar spune că ai ales cel mai bun… somnifer.

Mi-a arătat cartea pe care o citea: A Man of the Southern Seas.

— E bună de ceva? am întrebat.

— Bine scrisă, dacă nu ai mari pretenții. Dar n-a reușit încă să mă adoarmă.

— Fratele meu e chiar mândru de cartea asta, să știi.

A verificat numele autorului pe copertă.

— Geoffrey Crosby e fratele tău?

— Exact tipul care e atât de nerăbdător să-ți ia un interviu, am răspuns, zâmbind. Nu-ți face griji — n-am să-i spun ce-ai zis.

— Te rog… Ultimul lucru de care am nevoie acum e un… articol otrăvit din partea cuiva dornic să-mi… în­figă un topor în… spinare.

Descurajarea din vocea lui nu părea să-l caracterizeze.

— Pari cumva reținut de când ai ajuns aici, am con­tinuat. Ce anume te supără?

Fața i s-a golit de orice expresie.

— Absolut nimic.

O clipă mai târziu, a părut să cedeze.

— Doar câteva vești nedorite… de la avocații mei. Am făcut o, ah, o investiție… neinspirată. Nimic serios, dar va trebui să mai scot o carte, cât mai curând… posibil.

În mod evident, era mai îngrijorat decât lăsa să se vadă.

— Deci de asta te-ai legat cu lanțuri de birou în fie­care zi. Câte povești ai scris până acum?

— Vreo două…

Ochii i-au alunecat pe cartea din poala mea.

— Dar niciuna nu se ridică la nivelul „Ploii“, am zis.

O expresie îndurerată i-a traversat chipul.

— Dar probabil ai adunat un adevărat tezaur de povești de-a lungul călătoriilor tale.

— Nu-i chiar atât de simplu să mergi într-un loc și să „aduni“ pur și simplu povești, a răspuns Willie. Povestea e cea care trebuie să ceară să fie pusă pe hârtie. În privința celor… mai bune povești ale mele, am simțit mereu că nu sunt decât… un biet canal de comunicare.

Am încuviințat încet.

— Asemenea unui pianist, am spus. Muzica nu vine din tine, ci curge prin tine.

— Exact așa.

Casa ușilor, de Tan Twan Eng se află în pregătire la Editura Trei, în traducerea Ioanei Petridean, colecția „Fiction Connection”.

Pentru a nu rata noutățile din lumea K-Drama & K-POP, alătură-te grupului nostru de Facebook K Drama România sau abonează-te la canalul de YouTube unde vorbesc despre K-POP, K-Drama și cultura coreană. Ne puteți urmări și pe contul de Instagram sau Facebook.