Vă invităm să citiți un interviu în exclusivitate cu Baek Sehee, autoarea cărții Vreau să mor, dar vreau să mănânc tteokbokki – FENOMENALUL BESTSELLER COREEAN RECOMANDAT DE RM DE LA BTS. Fanii mâncării coreene vor recunoaște cu siguranță „tteokbokki” din titlul acestei cărți, este un fel de mâncare cu găluște din orez, foarte popular în Coreea și în lume. În carte, autoarea transcrie ședințele cu psihiatra ei și scoate totodată la iveală cauzele anxietății și comportamentelor sale nocive, în ciuda imaginii perfecte pe care o prezintă lumii. Cu onestitate și umor, ea descrie momentele grele prin care a trecut pe parcursul unor ani de depresie, precum și felul în care a reușit să le depășească, apelând la ajutorul terapeutei sale. Inedit este că avem și perspectiva terapeutei, cartea incluzând și o secțiune scrisă de ea, unde comentează parcursul pacientei. O carte scrisă cu suflet, numai bună de pus pe rană.
Bună ziua, vă mulțumim foarte mult că v-ați făcut timp să vă adresați cititorilor români. Titlul memoriilor dvs. este destul de izbitor. Ne puteți împărtăși semnificația acestuia și cum se leagă de experiența dvs. personală?
Întotdeauna m-am considerat o persoană contradictorie și ciudată. Mă simțeam atât de deprimată și dornică să îmi pun capăt zilelor, dar în același timp, dacă mi se făcea foame, mergeam să mănânc tteokbokki ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mă uram pentru asta. Apoi, citind „O perfectă zi perfectă” de Martin Page, am realizat că aceste sentimente contradictorii pot coexista. Când am înțeles că acest lucru este natural, m-am simțit mai liniștită și m-am gândit să fac din acest sentiment titlul cărții. Când mi-am întrebat apropiații, toți au fost de acord că este un titlu potrivit. Așa am ajuns la acest titlu, care reprezintă experiența mea însăși.
Sănătatea mintală este o temă centrală în cartea dvs. Ce v-a motivat să împărtășiți detalii atât de intime despre lupta dvs. cu anxietatea și depresia?
Pentru început, tulburarea distimică era un termen necunoscut pentru mine. Nici măcar nu auzisem de această boală, dar mi-am dat seama că descria perfect situația mea. Faptul că această tulburare are un nume m-a făcut să cred că poate și alți oameni, care nu sunt siguri dacă suferă de depresie sau nu, ar trebui să știe despre ea. Majoritatea oamenilor care suferă de distimie cred că aceste fluctuații emoționale fac parte din personalitatea lor, dar, ignorându-le, pot ajunge la depresie severă, care uneori îi poate împinge să își ia viața.
În plus, vocile celor care participă la ședințe de consiliere psihiatrică erau foarte puține și doream să aflu mai multe detalii concrete. Așa am început să scriu despre vizitele mele la terapeut pe blog, iar cineva a lăsat un comentariu lung, spunând că simptomele mele erau atât de asemănătoare cu ale sale încât s-a simțit extrem de alinat să știe că nu este singur. A fost un compliment extraordinar și m-a surprins foarte mult. Mi-am dat seama că simpla mea onestitate îi putea consola pe alții. Și, cum unul dintre obiectivele mele era să scriu o carte, dar fără să am o tema anume stabilită, mi-am dat seama că subiectul despre care știam cel mai bine să scriu era depresia. Astfel, am decis să public această carte pentru a întâlni persoane similare cu mine și pentru a spera că va fi de ajutor pentru cineva.
Cum a influențat procesul de scriere a acestor memorii propria dvs. călătorie spre sănătatea mintală? A fost o experiență terapeutică sau ați întâmpinat provocări neașteptate?
Scriind despre ședințele mele de consiliere, am simțit uneori că mă vindec pe cont propriu, dar am simțit și rușine. Am putut vedea clar în ce domenii sunt puternică și în ce domenii sunt vulnerabilă. M-a făcut să mă confrunt cu mine însămi în mod real. Din punct de vedere terapeutic, experiența a fost pozitivă pentru mine. Nu am vrut să mă ascund de mine însămi. Provocarea neașteptată a fost că, după publicare, cartea s-a vândut extrem de bine, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă merita cu adevărat. De asemenea, deoarece cartea provoacă reacții puternice, atât pozitive cât și negative, am primit multe comentarii răutăcioase, așa că evit să caut recenzii despre cartea mea… Haha.
În memoriile dvs. includeți dialoguri cu terapeutul dvs. Cum ați decis ce să împărtășiți din aceste ședințe și ați avut vreo preocupare legată de intimitate sau vulnerabilitate?
I-am arătat schița inițială terapeutului meu și am discutat împreună despre ea. Mai degrabă decât să decidem ce să împărtășim, am hotărât să protejăm confidențialitatea terapeutului, care nu dorea să fie expus. În ceea ce mă privește, consider că talentul meu este onestitatea. Nu mi-e teamă să îmi dezvălui viața privată sau vulnerabilitățile. Dimpotrivă, simt teamă atunci când încerc să mă ascund sau să mă împachetez frumos (nu că nu aș încerca să mă înfățișez într-o lumină favorabilă sau că nu aș minți, dar mă simt foarte vinovată când o fac).
Cartea îmbină narațiunea personală cu reflecții mai ample asupra sănătății mintale. Cum ați reușit să echilibrați aceste elemente pentru a crea o poveste coerentă și captivantă?
Ei bine, cred că bolile mintale sunt, prin definiție, povești personale. Cauzele lor pot fi diverse: genetica, mediul, evenimentele sau traumele. Oricare ar fi ele, consider că interacționează cu experiențele personale. Eu am scris doar despre simptomele mele și povestea mea.
Mâncarea, în special tteokbokki, joacă un rol simbolic în memoriile dvs. Ne puteți explica cum sunt interconectate mâncarea și confortul cu experiențele dvs. legate de sănătatea mintală?
Este simplu. Cartea coreeană „Originea fericirii” spune că fericirea este determinată de frecvența cu care o trăim și că cel mai mare sentiment de fericire apare atunci când mănânci ceva delicios cu o persoană dragă. Nu este așa pentru toată lumea? Când ești flămând, deprimat și obosit, dacă mănânci ceva gustos împreună cu cineva cu care te înțelegi bine și cu care îți poți împărtăși gândurile, nu te simți mai bine? Aceasta devine o forță care te ajută să continui să trăiești încă o zi. Obișnuiam să mă urăsc pentru că, deși îmi doream să mor, simțeam foamea și pofta de tteokbokki. Acum, am acceptat faptul că pot dori să mănânc tteokbokki chiar și atunci când mă simt în cel mai jos punct al vieții și mă simt mai împăcată.
Care a fost cel mai surprinzător sau neașteptat răspuns din partea cititorilor de când a fost publicată cartea dvs.?
Se pare că unii cititori au considerat, citind cartea, că am prea multe probleme. S-au simțit curioși în legătură cu mine și mi-au căutat profilul pe rețelele de socializare, dar au devenit furioși. Rețelele de socializare arată doar una din fețe, dar probabil am postat prea multe imagini bune despre mine. Așa că am primit mesaje de la oameni care îmi spuneau cât de mult mai grele erau problemele lor față de ale mele. Dar defapt durerea lor semăna mult cu a mea. Așa că le-am spus și eu despre problemele mele pe care nu pot să le postez pe rețelele sociale. Le-am spus că simt că o să înnebunesc și că, dacă vor, pot să-mi dezvălui și eu toate problemele. Că o să arăt fără rețineri cât de nefericită sunt. Mai târziu, mi-au trimis mesaje în care își cereau scuze și ne-am împăcat.
Ca scriitoare, cum navigați stigmatul cultural legat de sănătatea mintală în Coreea și ce impact sperați că va avea cartea dvs. asupra acestor percepții?
În primul rând, este greu de înțeles o tulburare mintală pentru că nu este vizibilă. Sper ca această carte să contribuie, măcar puțin, la destrămarea prejudecăților legate de tulburările mintale. Nu caut neapărat să obțin empatie, dar mi-ar plăcea ca oamenii care nu au astfel de probleme să gândească doar „Există și astfel de oameni.” Mi-aș dori să accepte acest lucru fără a avea o reacție negativă.
Puteți vorbi despre strategii specifice sau mecanisme de adaptare discutate în carte și despre cum v-au ajutat acestea să vă gestionați sănătatea mintală?
Rutina zilnică. Obiceiurile regulate și repetitive din viața de zi cu zi. De exemplu, să te trezești și să te culci la aceeași oră, să mănânci la timp, să faci plimbări, să faci sport, să faci curățenie și să îți creezi propria rutină și să o urmezi ca pe un fel de luptă. Am crezut mereu că acesta este un sfat banal. Dar acum știu că aceste lucruri aparent banale sunt de fapt cele mai importante pentru sănătatea mintală. În ultima vreme, m-am interesat mult de neuroștiințe și am aflat că în lobul frontal există o membrană numită aMCC. Cu cât această membrană este mai groasă, cu atât autocontrolul, comportamentul și rațiunea sunt mai puternice. Și când acestea se întăresc, dopamina activează întregul lob frontal, dând naștere voinței și pasiunii. Acest lucru te poate ajuta să trăiești o viață autodirijată și fericită! Și modul de a îngroșa această membrană este să faci constant ceva ce nu îți place. Nu contează dacă este vorba de studiu sau de exerciții fizice. (Reels-urile sau Shorts-urile nu reușesc să străpungă această membrană și, prin urmare, nu sunt de ajutor.)
Așa că încerc să dezvolt autocontrolul, comportamentul adecva și rațiunea, care sunt esențiale pentru a face lucrurile necesare fără a fi influențat de emoții. Dacă rutina zilnică se prăbușește, și mintea și corpul se vor prăbuși. Desigur, există momente de apatie și de cădere, dar ceea ce contează este să te ridici din nou.
Cum a evoluat relația dvs. cu terapeutul pe parcursul scrierii și publicării biografiei?
În primul rând, sunt recunoscătoare că mi-a permis să înregistrez ședințele și să public cartea. Este ca un înger păzitor mine. Nu a fost neapărat o evoluție în relația noastră. Terapeutul nu își poate împărtăși propriile gânduri sau povești (din motive profesionale). Dar eu simt că am câștigat un prieten. Un prieten căruia îi sunt recunoscătoare și față de care mă simt vinovată pentru că îmi ascultă mereu poveștile.
Ce sfat le-ați da celor care se confruntă cu sentimente similare de depresie și anxietate, dar sunt reticenți să ceară ajutor sau să vorbească despre asta?
Cel mai sigur loc ar putea fi acela unde nimeni nu te cunoaște și unde povestea ta nu poate ieși la iveală. Dacă îți este greu să vizitezi un spital sau un centru, îți recomand să suni la un serviciu de consiliere. În Coreea, există un centru de prevenire a suicidului care oferă consiliere telefonică atunci când simți depresie sau dorință de sinucidere. Există un astfel de serviciu și în România? Dacă și asta este greu, scrie-ți sentimentele într-un jurnal. Foarte detaliat și cuprinzător. Nu îți ascunde sentimentele, eliberează-le. (Dacă îți este greu, nu trebuie să o faci cu forța; poate nu ești încă pregătit.) Apoi poți rupe sau arde acele pagini.
Cred că este foarte periculos să te evaluezi și să te reprimi după standardele societății și ale celorlalți. Psihiatrul meu mi-a spus că atunci când îți este greu, pentru tine este cel mai greu și asta nu este egoism. Cum poate exista o măsură a intensității suferinței? Dacă îți este greu, îți este greu, dacă ești deprimat, ești deprimat. Nu cred că ar trebui să te compari cu alții. Nu este vorba doar de a avea sau nu depresie, ci mai degrabă de a te concentra pe propriile tale emoții. Când îți este greu, recunoaște-ți suferința. Când ești deprimat, acceptă-ți depresia și încearcă să o simți și să o accepți pe deplin. Nu te gândi „Nu e așa de grav, în situația mea nu ar trebui să fiu deprimat, ar trebui să fiu recunoscător.”
Lucrați la proiecte sau cărți noi care continuă să exploreze teme legate de sănătatea mintală și creșterea personală? Dacă da, ne puteți oferi un mic indiciu?
Asta e secret!
În ultimii ani, dramele coreene, filmele și muzica au cunoscut o popularitate explozivă – credeți că valul Hallyu a avut, de asemenea, un impact pozitiv asupra literaturii coreene, contribuind la popularitatea acesteia?
RM din BTS a citit cartea mea… Impactul acestui lucru este incontestabil… Sunt extrem de recunoscătoare.
Vă rugăm să transmiteți un mesaj cititorilor din România.
Este posibil ca persoane similare mie să citească această carte, dar sunt conștientă că, de multe ori, nu va fi așa. După cum am scris în carte, mi-ar plăcea ca oamenii să gândească: „Nu sunt singurul care simte asta” sau „Există și astfel de oameni pe lume.” Sper să nu își respingă sau să le fie rușine de părțile lor întunecate și dificile. Deși este un clișeu, viața este dificilă pentru toată lumea și, în cele din urmă, trebuie să avem grijă de noi înșine.
Sunt o persoană destul de temătoare și nu vorbesc bine engleza, așa că am călătorit doar în trei țări. Dar acum, când mă gândesc că această carte merge în locul meu în România, unde mi-am dorit mereu să ajung, mă simt foarte bucuroasă. Dacă voi avea ocazia, mi-ar plăcea să ajung în România înainte ca această carte să dispară din librării și să o văd cu ochii mei. Vă mulțumesc!
Născută în 1990, Baek Sehee a studiat scriere creativă la universitate, apoi a lucrat timp de cinci ani la o editură. Timp de zece ani, a primit tratament psihiatric pentru distimie (depresie ușoară persistentă), care a devenit subiectul eseurilor sale și apoi al cărții Vreau să mor, dar vreau să mănânc tteokbokki. Mâncarea ei preferată este tteokbokki și locuiește cu câinele ei adoptat, Jaram.
Cartea cuprinde înregistrările dialogurilor cu psihiatra ei de-a lungul a 12 săptămâni, unde Baek începe să descâlcească cercurile vicioase, reacțiile pripite și comportamentele nocive care o mențin blocată într-un ciclu de autovătămare.
Cartea este publicată în limba română, la editura Alice Books și o găsiți aici. Traducerea interviului din limba coreeană a fost realizată de Laura Stan.
Facebook Comments