Poveste inspirată de un basm coreean: fragment exclusiv din cartea „Fata care a căzut în adâncurile mării”

După ce a cucerit publicul cu frumosul roman best-seller XOXO, care spune o frumoasă poveste de dragoste ce este întruchiparea oricărui fan k-pop, autoarea coreeană Axie Oh revine cu o nouă carte ce a cucerit deja publicul: „Fata care a căzut în adâncurile mării”. Romanul recent apărut la Editura Young Trei a fost desemnat drept „Cea mai bună carte pentru adolescenți”. Este o poveste fantastică plină de inspirație despre cum să-ți construiești propriul destin și reprezintă un tărâm ideal în care vrei să te pierzi cu orele în lectură. Fata care a căzut în adâncurile mării pornește de la basmul coreean Povestea lui Shim Cheong, pe care îl reinterpretează în cheie feministă. Aflați mai multe informații despre carte și autoare și citiți un fragment în exclusivitate în rândurile de mai jos.

De generații întregi, furtuni cumplite fac ravagii în ținutul natal al Minei. Poporul crede că Zeul Mării, cândva protectorul său, l-a condamnat la moarte. Ca să-l îmblânzească, în fiecare an o fecioară este aruncată în apele mării pentru a fi mireasa zeului, punând astfel capăt urgiilor.

Lumea spune că Shim Cheong, cea mai frumoasă fată din sat – și iubita lui Joon, fratele Minei –, i-ar putea fi mireasă. Dar în noaptea când Cheong urmează să fie sacrificată, Joon pornește pe urmele ei, chiar dacă știe că asta îl va costa viața. Ca să-și salveze fratele, Mina se aruncă în apele mării în locul lui Cheong.

Ajunsă pe Tărâmul Spiritelor, Mina îl caută pe Zeul Mării și îl găsește cufundat într-un somn vrăjit. Cu ajutorul unui tânăr misterios pe nume Shin, Mina se luptă să-l trezească și să oprească odată pentru totdeauna furtunile ucigașe.

Dar trebuie să se grăbească, pentru că pe Tărâmul Spiritelor, zilele îi sunt numărate…

Axie Oh provine dintr-o familie de emigranți coreeni în Statele Unite. S-a născut la New York și a crescut în New Jersey. A studiat istoria Coreei și scriere creativă la University of California San Diego și deține un master în scriere creativă pentru tineri la Lesley University. Printre pasiunile sale se numără K-pop, benzile desenate japoneze și ceaiul cu lapte. Locuiește în Las Vegas, Nevada, împreună cu Toro, cățelul ei. Este autoarea seriei Rebel Soul și a romanului XOXO, bestselleruri New York Times. Fata care a căzut în adâncurile mării pornește de la basmul coreean Povestea lui Shim Cheong, pe care îl reinterpretează în cheie feministă. Este bestseller New York Times, ABA Indie și Publishers Weekly și a fost nominalizată la Goodreads Choice Award.

FRAGMENT       

Când ajungem înapoi la Casa Lotus, e deja noapte. Shin le spune că se pot retrage servitorilor care se grăbesc să ne întâmpine, sunând în schimb după Kirin. Împre­ună ne îndreptăm spre pavilionul de pe lac. În camera de sus, cineva a întins deja aşternuturile pe podea. Mă aşez în genunchi pe cearșafurile de mătase, folosindu‑mi mâna sănătoasă să mă aşez. Încerc să îndoi degetele mâi­nii stângi și mă strâmb la durerea ascuțită.

Ridic privirea și îl văd pe Shin urmărindu‑mă.

— Pot să… ? întreabă el.

Dau din cap.

Se ghemuieşte lângă mine, mă ia de mână și desface încet bandajul. Tresar când îl dezlipește. Pielea de dede­subt e carne vie și sângerează pe alocuri.

Se uită la mâna mea, încruntându-se.

— De ce‑ai băgat mâna în foc? Știai deja că e prea târziu pentru a răspunde dorinței. Era doar o hârtie.

— Ştiu, dar…

Ezit, încercând să‑i explic ceva ce nici măcar eu nu înțeleg.

— În acel moment, să nu fac nimic durea mai tare decât să bag mâna în foc.

Se aude o bătaie în ușă.

Kirin intră cu pași mari, înclinându‑se. Ochii lui ageri se uită la mâna lui Shin, care încă o ține pe a mea.

— M‑ai chemat?

— Mina a fost rănită.

— Ah, văd.

Mă uit încruntându-mă la ei, cuvintele nerostite ră­mânând, grele, în aer. De ce îl chemase Shin pe Kirin, nu un medic?

În timp ce Shin îmi dă drumul la mână, Kirin scotocește în roba sa și scoate un pumnal mic de argint. Cu o mișcare rapidă, face o tăietură adâncă în palma lui. Sângele de culoarea luminii stelelor curge din rană.

Am doar o clipă să rămân cu gura căscată înainte ca el să mă apuce de încheietura mâinii, punând mâna lui, acum însângerată, peste mâna mea arsă.

Sângele lui argintiu se scurge peste rănile mele și în curând durerea arsurii cedează și este înlocuită cu o sen­zaţie de răcoare. Trec un minut sau două înainte să ridice mâna de pe a mea, dezvăluind pielea de dedesubt — ne­tedă şi fără pată.

— Te va durea câteva zile, spune Kirin, dar apoi ar tre­bui să treacă.

Întorc mâna spre lumina lumânărilor. Singura do­vadă a rănii este roșeața de la marginile palmei.

— Kirin.

Mă uit în sus.

— Mulțumesc…

Clipesc spre spațiul gol în care stătuse. El a ieșit deja pe uşă, glisând‑o în urma lui.

— Ar trebui să te odihnești, spune Shin, arătând din cap spre aşternuturi. Trebuie să fii epuizată.

Se mișcă prin cameră pentru a stinge o parte din lumânări.

Ridică paravanul de hârtie de lângă peretele cel mai îndepărtat și îl așază cu grijă deasupra aşternutului.

Îmi dau seama că va trebui să dormim unul lângă altul, cu paravanul între noi. Sunt prea epuizată să pro­testez. Mâna încă mă doare și, spre groaza mea, lacrimi fierbinți încep să‑mi alunece pe obraji. Mă întorc repede spre marginea aşternutului, trăgând păturile peste umeri.

De partea cealaltă a paravanului, Shin stinge lumâ­narea și umbra lui solidă dispare din vedere.

Mă întorc pe spate, ascultând mișcările lui Shin — foșnetul moale al hainelor când se dezbracă, suflul unui oftat când se întinde sub pături. Mai devreme, se dusese la Casa Tigrului pentru a pune întrebări stăpânului de acolo despre tentativa de furt a sufletului meu. În ciuda resentimentului său faţă de Zeul Mării, încearcă din răs­puteri să‑l protejeze. Firul Roșu al Sorţii strălucește în aer, sărind din mâna mea peste pături și prin paravanul de hârtie.

În întuneric și liniște, evenimentele zilei revin, ia­răşi şi iarăşi în mintea mea. Nu doar teribila întâlnire cu zeița, ci și momentul din grădină, când am asistat la rostirea ultimei dorințe a unei fete, ajunsă la capătul pu­terilor. Toate acele rugăciuni fără răspuns, rămânând să plutească, uitate. Gândurile mele rătăcesc către propriile mele rugăciuni, cele pe care le‑am făcut în fiecare an la Festivalul Bărcilor de Hârtie, dar și cele pe care le‑am șoptit în întuneric, când credeam că nu ascultă nimeni.

Nu, nu‑i adevărat. Credeam că ascultă cineva. Pentru că, până și în momentele de disperare, am crezut că zeii veghează asupra noastră. Nu eram niciodată singuri, pen­tru că eram iubiți de ei.

Sau aşa gândeam eu. Sau așa mi‑am închipuit. Imagi­nea fetei, tremurând pe malul pârâului, îmi este întipărită în minte. Mă gândesc că în momentul celei mai mari dureri a ei a fost cu adevărat singură.

Aproape că mi‑aș dori ca sufletul meu să fie din nou o pasăre, atunci ar putea zbura departe de aici și ni­meni — nici zeii, nici măcar eu — n‑ar fi capabil să simtă ce simt acum. Naufragiată într‑o altă lume, ca urmare a propriei mele alegeri, fără nicio speranță de a‑i salva pe cei pe care îi iubesc.

Trec ore înainte ca, în sfârșit, să cad într‑un somn agitat, plin de vise cu dragoni și cu un glas care mă strigă din depărtare, cerându‑mi să îl salvez.

[…]

Deși Kirin a alungat cea mai mare parte a durerii, mâna mea are nevoie de câteva zile pentru a‑și reveni complet. După prima noapte, Shin nu s‑a mai întors în cameră. Aflu de la Nari că a sosit un curier a doua zi după vizita noastră la Casa Lunii, iar Shin a plecat cu Namgi și Kirin în urmărirea hoților. Doi bărbați care se potrivesc descrierii hoților — unul ca un urs, celălalt ca o nevăs­tuică — au fost văzuţi părăsind orașul.

Deși zilele sunt lungi, sunt ocupată. Vin cadouri de logodnă de la toate casele importante — seturi de ceai, vaze din celadon, cutii de bijuterii, papirusuri cu peisaje și poezii și un cufăr imens cu aşternuturi de mătase, brodate. Mă întreb ce se va întâmpla cu aceste articole odată ce adevărul despre logodna noastră va fi dezvăluit. Aceleaşi servitoare din prima mea dimineață la Casa Lotus mă însoțesc, surori care l‑au slujit pe Shin mulți ani, deși n‑ai putea spune, după tinerețea lor apa­rentă. Le ajut cu treburi prin casă. Spălăm păturile în apa scoasă din lac, apoi le atârnăm să se usuce în câm­purile de la miazăzi, ca niște nori mari care se umflă în vânt.

Deși nimeni nu‑mi interzice să părăsesc curţile, ră­mân în spatele zidurilor Casei Lotus. Îmi petrec zilele colecționând ghinde și flori uscate pentru a le atârna în camera lui Shin, înviorând spațiul prea gol. Împreună cu slujitoarea mea cea tânără, încerc chiar să desenez un peisaj pe paravanul de hârtie.

După ce în cele din urmă i‑am stat în drum de prea multe ori, sora mai mare îmi ordonă, în sfârşit, să ies din casă. Mă plimb spre pavilionul principal, până la malul apei. Găsesc o mică ambarcațiune cu vâsle, o împing în lac și mă urc în ea. Întinsă pe spate, privesc în sus, spre cer. Este o zi senină și se văd doar câțiva pești, precum și ceva care arată ca o balenă cu cocoașă, în depărtare.

Închid ochii, aţipind.

Deodată se aude un țipăt ascuțit, iar barca se oprește brusc.

— Hei, uită‑te la asta!

Mă ridic în genunchi și mă uit peste laterala bărcii.

Dai face pluta, stând pe spate în apă, cu Miki în echilibru pe burta lui, semănând mult cu o vidră care a prins‑o pe Miki ca pe un peşte.

— Dai! strig eu. Ce faci? Ieși din apă — e periculos.

— Înot, zice Dai, de parcă n‑ar pluti în mijlocul unui lac cu un bebeluș, în echilibru, pe burtă.

Din spatele meu vine o voce.

— Nu‑ți face griji, Mina. Dai n‑o va lăsa pe Miki să se rănească.

Mă întorc și o găsesc pe Mask stând vizavi de mine în barcă, cu masca ei de bunică zâmbitoare, cu obraji trandafirii. Este complet uscată.

Mă uit la ea.

— Ești zeiță?

— Sunt un spirit. Ți‑am spus asta prima dată când ne‑am întâlnit.

Mă uit în jur la cerul senin și deschis.

— Spiritele pot zbura?

— Unele spirite. Nu eu, totuși. Sunt un spirit mai mă­runt, îți amintești?

— Atunci cum…

— Este o zi frumoasă.

Mask ridică fața în sus. Obrajii ei, vopsiţi cu roșu, par să devină mai mari la soare. Pot să văd linia zveltă a gâtului său lung.

Pe fundul bărcii este o undiță veche. Ea se apleacă, o ridică și aruncă firul în apă.

— N‑are cârlig, spun eu, şi nici momeală.

— Oh, nu vreau să prind nimic, zice ea, enigmatic.

Barca plutea în derivă, dar acum, parcă prinsă de o adiere, începe să alunece pe lac.

— Te‑am căutat prin piață, spune Mask, dar n‑ai ieșit din casă.

— Kirin a spus că nu trebuie să‑mi folosesc mâna. Arsurile…

— Mm.

Un sunet neclar. Fața ei arată aceeaşi expresie plă­cută, dar în acel „mm“ este urma unui reproș.

— Am ajutat servitoarele la curățenie, spun, oare­cum defensiv. Sunt spirite, ca şi tine. Am mai decorat camera lui Shin — camera în care am stat. Vezi tu, e foarte goală. Am adus flori din grădină. O slujitoare mai tânără a găsit niște vase cu vopsea şi am pictat împreună un peisaj pe paravanul de hârtie. Munți și nişte copaci.

Mask își înclină capul într‑o parte, meditând:

— Pentru o fată a cărei mână a fost arsă, ai folosit‑o destul de mult.

Roșesc.

— Da, ei bine, azi nu mă mai doare atât de tare.

Mask dă ușor din cap.

Mă uit în altă parte, ochii mei zărind o mișcare în apă. Unde sunt Miki și Dai? Nu ne mișcăm foarte repede, dar ar fi greu pentru Dai să țină pasul cu barca, ținând în același timp copilul în echilibru pe burtă.

Mă uit în laterala bărcii și văd că Dai a prins firul undiţei. El și Miki sunt trași cu ajutorul lui.

— Când ai venit aici prima dată, erai hotărâtă să îl sal­vezi pe Zeul Mării.

Mă strâmb, ridicând din umeri.

— Eram. Sunt. Doar că mă întreb dacă într-adevăr se poate.

Ea scoate un alt „mm“ vag care, pentru un motiv inexplicabil, mă face să vreau să‑mi deschid sufletul în faţa ei.

— Am vizitat‑o pe Zeița Femeilor și a Copiilor, am iz­bucnit. I‑am dus dorința unei tinere care purta un copil în pântece. Zeița a văzut fata, i‑a văzut suferinţa și n‑a făcut nimic ca s‑o ajute. Ea râdea. Fata plângea, copilul ei era pe moarte și zeița râdea. N‑are dragoste, nici simpatie pentru oameni.

Clatin din cap.

— Totul este fără speranță. Sarcina mea e fără speranță. Și m‑a făcut să realizez că poate nu sunt adevărata mi­reasă a Zeului Mării. Poate că nu eu sunt cea care îl poate salva.

Pentru că Mask nu spune nimic, adaug liniștită:

— De ce depinde totul de mine?

— Chiar aşa este?

— Mitul spune că doar o mireasă a Zeului Mării îl poate salva. Dacă nu asta e soarta mea, atunci care este?

Aștept ca Mask să spună ceva înțelept, dar ea ridică din umeri.

— Spune‑mi, Mina, dacă n‑ar exista un mit despre mi­reasa Zeului Mării, ce‑ai face? Ai renunța? Dacă cineva ar spune că soarta ta este să stai toată ziua și să mănânci găluște?

— Sună ca o soartă minunată! spune Dai de undeva de dincolo marginea bărcii.

Mask se apleacă înainte.

— Dacă cineva ți‑ar spune că soarta ta este să urci dea­supra celei mai înalte cascade și să sari? Sau să răneşti persoana pe care o iubești cel mai mult din lume? Sau, mai rău, să răneşti persoana aceea din lume care te iu­beşte cel mai mult? Soarta este un lucru complicat. Nu ține de tine, nici de mine, nici măcar de zei să întrebi care anume este ea sau nu este.

Mă ia de mână și, deși nu poate vedea Firul Roșu al Sorţii, degetul ei trece de‑a lungul panglicii. Încet, își ridică fruntea și privește peste lac. Mă uit în direcţia privirii ei.

Shin mă așteaptă pe mal.

— Nu‑ţi urma soarta, Mina. Lasă soarta să te urmeze pe tine…

Mă întorc şi constat că Mask a dispărut. Mă uit peste marginea bărcii. Dai și Miki nu se văd nicăieri.

Barca își schimbă încet direcția și se îndreaptă spre ţărm.

Cartea se poate comanda de pe site-ul editurii Trei.

Pentru a nu rata noutățile din lumea K-Drama & K-POP, alătură-te grupului nostru de Facebook K Drama România sau abonează-te la canalul de YouTube unde vorbesc despre K-POP, K-Drama și cultura coreană. Ne puteți urmări și pe contul de Instagram sau Facebook.