Vă invităm să citiți un fragment captivant din cartea autoarei coreene Mirinae Lee, Cele opt vieți ale unui trickster de-o vârstă cu veacul, recent apărută în limba română la editura Trei. Romanul nominalizat la Premiul Women’s Prize 2024 este inspirat de povestea adevărată a uneia dintre cele mai bătrâne femei care au reuşit prin propriile forțe să fugă din Coreea de Nord. „O poveste captivantă, care se desfășoară pe fundalul istoriei turbulente a Coreei… Sclipitoare și originală.“, după cum nota publicația Washington Post.
Când trăieşti în apropierea graniţei cu Coreea de Nord, regula jocului este „totul sau nimic“, o bătălie constantă din care ieși câştigător sau învins. Prin această lume periculoasă, bântuie o femeie remarcabilă care a descoperit că, pentru a rămâne în viață, trebuie să fii un „trickster“ care nu se dă înapoi de la nimic. Cartea de faţă țese, în opt capitole seducătoare și întunecate, o istorisire complexă despre supravieţuire, traumă și familie. Tricksterul lui Mirinae Lee este o figură polimorfă — de-a lungul acestor capitole îmbinate cu măiestrie ne apare ca sclavă, iluzionistă, criminală, teroristă, spioană, amantă şi mamă — o femeie care trebuie adesea să aleagă varianta de neconceput, ca să poată supravieţui războiului şi ocupaţiei Coreei.
Mirinae Lee s-a născut și a crescut în Seul. A publicat proză scurtă în Antioch Review, Meridian, Black Warrior Review, Pleiades, Shenandoah și Massachusetts Review. Locuiește în Hong Kong împreună cu soțul și copiii. Cele opt vieți ale unui trickster de-o vârstă cu veacul este primul său roman.
„Captivant, seducător… vă va ţine în suspans cu privire la ce e adevărat în povestea de faţă.“ New York Times Book Review
„Un roman ameţitor care reconstituie istoria Coreei de-a lungul secolului XX prin povestea hipnotică, sfâșietoare și profund fragmentată a unei femei și a multiplelor ei avataruri.“ Monica Ali, autoarea romanului Căsătorie din dragoste
„«Deosebit de original» este un calificativ prea modest pentru această capodoperă incitantă, care te poartă pe întregul mapamond și de la un deceniu la altul. Lee a reușit imposibilul — dintr-un secol scindat, dominat de chin și trădări, a ţesut un roman de o frumuseţe aparte, plin de suflul reînnoirii.“ Junot Díaz, autorul romanului Scurta și minunata viaţă a lui Oscar Wao
„Frumosul roman al lui Lee este o poveste despre supraviețuire, traumă și dragoste în cele mai tumultuoase vremuri ale Coreei moderne. Limbajul metaforic și liric, narațiunea brutală și tulburătoare și stilul impecabil îi vor ține pe cititori cu sufletul la gură până la sfârșit.“ Booklist
Fragment din cartea „Cele opt vieți ale unui trickster
de-o vârstă cu veacul”
(extras din capitolul A șaptea viață)
”Cern prin amintiri încercând să găsesc prima falie minusculă din căsnicia noastră. Mă întreb când am început să ne considerăm un cuplu căsătorit ca oricare altul, precum perechile pe care le compătimeam cândva. Genul de soţi care se uită în gol, pe deasupra umerilor celuilalt, mai curând decât să-şi privească feţele la restaurant. Genul de soţi ale căror tentative căznite de a face conversaţie se încheie doar cu un şir de oftaturi. Genul de soţi care şi-au pierdut orice dram de interes reciproc, astfel încât nu le mai vine nici să se certe. Genul de soţi care nici nu mai ţin minte când au făcut ultima dată sex. Genul de soţi pe care-i ţine laolaltă doar faptul că au un copil.
Lumea din jurul nostru părea plină de astfel de cupluri nefericite şi, oricând vedeam o pereche mai posomorâtă decât altele, eu şi Seong-mi adoptam expresii de căţeluşi abătuţi şi ne schiţam din vârful buzelor un „te iubesc“. Era modul nostru de a ne savura superioritatea romantică — întinată de vinovăţie şi totuşi (sau şi astfel) îmbătătoare.
— Dacă într-o zi o să mă transform într-o astfel de soţie tristă şi reprimată, să faci bine să-mi tragi un glonţ în cap, îmi şoptea, cu accentul ei nord-coreean exagerat, apoi se prefăcea că-mi moare în braţe.
Eu o sărutam blând pe frunte, iar ea îşi venea în fire spre a mă săruta îndelung, cum se cuvine, pe buze. Seong-mi putea să-ţi facă astfel de surprize: în general, o fire tăcută, înclinată spre meditaţie, poate deveni pe neaşteptate întruchiparea curajului, dacă se simte apropiată de tine.
Dacă ajungi s-o înţelegi, s-o cunoşti.
Credeam că eu sunt omul care o cunoaşte cel mai bine pe lume — până când am descoperit mesajul scurt, de o concizie nemiloasă, pe care mi l-a lăsat pe masa calculatorului, în biroul meu.
Biroul e singura cameră din casă în care nu poate da buzna Aram — colţul de sus al uşii de lemn s-a umflat de la umezeala de peste vară, iar uşa e aproape imposibil de urnit, altfel decât împinsă energic de un adult. Ca urmare, camera a jucat uneori rolul alcovului nostru de taină în care puteam face sex când aveam chef de o schimbare, unde ne puteam hârjoni fără să ne facem griji c-ar putea intra cel mic peste noi.
Am nevoie să plec o vreme departe de tot. Să fiu singură.
Te rog să ai grijă de Aram.
Pe bilet e scrisul soţiei mele — un scris înghesuit şi îngrijit, la fel de abrupt ca o margine de stâncă.
Având în vedere cât de îngrijit a scris, nu se grăbea, aşa că mă gândesc că nu era în vreun pericol fizic când mi-a lăsat biletul — slavă Domnului!
Însă, dacă a trebuit să dispară aşa, probabil că a survenit o criză — una emoţională, dacă nu fizică.
Propriile mele emoţii fluctuează de-a lungul zilei: mai întâi şocul absolut, apoi o stare de năuceală, genul care-ţi amorţeşte creierul, care cu timpul lasă loc furiei, înainte de a se preface în final într-o combinaţie de consternare şi îngrijorare.
Dacă Seong-mi era deprimată de ceva vreme, ar fi trebuit s-o observ cu mult timp în urmă.
Cum am putut fi aşa de orb? mă întreb. Dar încă sunt orb. Nu ştiu din ce cauză a dispărut soţia mea.
Mă uit la Aram, îngeraşul nostru metis, în vârstă de un an. Zâmbetul lui larg, lipsit de griji, îmi aminteşte că există măcar o consolare măruntă în toată povestea asta: Aram e prea mic pentru a păstra amintirea acestui moment, incidentul acesta enigmatic al dispariţiei mamei lui într-o dimineaţă, lăsând doar un mesaj de nici douăzeci de cuvinte în urmă.
Mi-e ruşine să recunosc că n-am observat nimic ieşit din comun în seara dinainte. Nici măcar în dimineaţa asta, când m-a rugat să-l duc pe Aram pe terenul de joacă, spunând că era un pic pleoştită. Când am ajuns acasă, am găsit-o pe menajera noastră, doamna Kwon, dar nici urmă de Seong-mi. L-am pus pe Aram în pătuţ să doarmă. Eu am intrat în birou ca să dau drumul la calculator şi am descoperit biletul de la Seong-mi lângă tastatură. Am dat fuga în camera noastră şi am descoperit că valiza ei lipsea.
Seong-mi dispăruse. Ca o iluzie. Să fiu singură.
Am nevoie să plec o vreme departe de tot.
Nu mi-am închipuit niciodată c-o să fiu încadrat la tot — alături de orice o supără. Credeam c-o să fiu prima şi unica persoană căreia o să i se destăinuie şi căreia o să-i ceară ajutorul când se va confrunta cu vreo problemă. Nu mi-am imaginat c-o să fac parte din realitatea banală, sufocantă, de care va vrea să fugă.
O iluzie. Gândul că într-adevăr cunoşti pe cineva. Că soţul sau soţia îţi sunt o carte deschisă dinainte, că ştii fiecare pagină, fiecare cuvânt. S-ar putea să-ţi scape ce se ascunde printre rânduri. Atâtea cicatrici şi dureri din trecut scrise cu cerneală invizibilă.
Cine e femeia asta, străina asta?
Bae Seong-mi. Îi şoptesc agale numele, de parcă îl aud pentru prima dată şi trebuie să-l învăţ pe de rost.
Şi eu, şi Seong-mi suntem speciali, dar nu în sensul banal, romantic de „ca nimeni altcineva“. Pentru fiecare dintre noi anii de formare au fost opusul a ceea ce e considerat comun, deşi consider că ea a avut o copilărie remarcabilă comparativ cu mea.
M-am născut la Durham, în Maine, dintr-un tată francez şi o mamă coreeană. Tata fusese soldat şi venise în Statele Unite ale Americii ca imigrant pe la douăzeci şi cinci de ani, iar mama era o orfană de război adoptată de un cuplu de misionari americani. Mama avea în jur de treisprezece ani când a ajuns în Statele Unite, dar bunicii mei n-au ştiut niciodată vârsta ei exactă. De la tata am moştenit nasul ascuţit, cu şaua proeminentă, şi ochii afundaţi în orbite; de la mama, culoarea ochilor — căprui-închis, părul negru ca pana corbului şi tenul galben-brun, care se face ciocolatiu după vreo patruzeci de minute în bătaia soarelui. Într-o comună din nordul Statelor Unite, unde majoritatea copiilor au tenul palid şi părul blond-roşcat, ieşeam în evidenţă ca o muscă pe un tort de nuntă.
Bunicii mei erau oameni inteligenţi şi iubitori care m-au crescut, practic, împreună cu mama. Mergeam la ei în Bangor la fiecare sfârşit de săptămână şi mi-au împărtăşit multe lucruri nepreţuite: pasiunea lor pentru literatură, vocabularul lor englez rafinat şi poveşti despre lumea pe care o vizitaseră ca tineri misionari. Vorbeau adesea cu înflăcărare despre Coreea, ţara despre care nu ştiam mai nimic, în ciuda originilor mele rasiale. Dar să învăţ despre Coreea nu era o prioritate pentru mine pe atunci: mă străduiam să evit orice asociere care m-ar fi deosebit de cei din jurul meu. Ce-mi doream era să fiu banal, un copil ca oricare altul din clasă, pe care nu-l arată nimeni cu degetul. Dar lucrurile s-au schimbat un pic pe măsură ce creşteam. Deşi aspectul meu exotic încă atrăgea privirile necunoscuţilor din împrejurimi, prin Durham sau prin Bangor, am început totodată să culeg roadele unora dintre atributele mele fizice.
Băiatul pe care-l dispreţuisem nespus, stângaci şi cu un cap mai înalt decât toţi colegii, s-a transformat cu timpul într-un tânăr zvelt şi musculos, cu antebraţe solide, ca ale tatei. Eram bun la sport, în special la sporturile în care trebuie să arunci cu mingea. Deşi nu eram îndeajuns de vânjos să ajung sportiv de performanţă, treaba asta s-a dovedit o armură eficientă, ţinându-i la distanţă pe bătăuşii şcolii, chiar şi fără a trebui să mă iau vreodată la trântă cu ei. Şi m-a surprins foarte tare să descopăr că le căzusem cu tronc unora dintre fetele din şcoală. În anii adolescenţei, însă, am fost mai curând un singuratic: îmi era teamă c-aş putea să intru din nou în gura lumii, atrăgând o atenţie nedorită care m-ar smulge din sfera banalităţii — eterna mea zonă de confort.
Soong-mi a fost, poate, prima excepție în preajma căreia tânjeam să fiu.
Am întâlnit-o la Shenyang, în China, unde lucram ca misionar la Biserica Vieţii Noi. Ca şi bunicul Nolan, după liceu studiasem la Cornell, obţinând o dublă specializare, în engleză şi franceză. Apoi am făcut un masterat şi un doctorat în literatură engleză. După studiile prelungite, m-am hotărât să petrec un an în Asia de Est, spre a-mi lărgi orizonturile, cum îmi recomandase bunicul Nolan. Prin intermediul unui prieten vechi din cercul lui de misionari, am auzit de Biserica Vieţii Noi, o biserică protestantă sud-coreeană din China, care ajuta în taină refugiaţi din Coreea de Nord să fugă în Coreea de Sud. Biserica tocmai căuta un tânăr american de origine coreeană care să poată lucra ca traducător din/în engleză şi ca asistent al pastorului principal, predând totodată un curs de engleză la o şcoală din oraş spre a avea o acoperire. Pe-atunci nici nu bănuiam că ceea ce mă aşteptam să fie un an de voluntariat o să se transforme într-o activitate căreia i-am dedicat o jumătate de deceniu, oferindu-le adăpost şi sprijin refugiaţilor nord-coreeni în China.
Seong-mi a fost una dintre persoanele care au fugit din Coreea de Nord spre a ajunge la uşa noastră.
Avusese o viaţă plină de peripeţii. S-a născut la Hyesan, unul dintre cele mai nordice puncte din Coreea de Nord, aflat la graniţa cu China. E mai tânără decât mine, dar a trecut prin atâtea, încât unui om obişnuit i-ar trebui zece vieţi, poate, s-o prindă din urmă: a supravieţuit foametei în care a murit jumătate din populaţia satului ei natal, a supravieţuit unei căsnicii în care era abuzată şi în urma căreia s-a trezit mamă la adolescenţă, a perseverat când a fost împinsă la trafic de droguri şi silită să se prostitueze. Şi totuşi nu şi-a pierdut niciodată pofta de viaţă. La vreo douăzeci şi cinci de ani, s-a hotărât să fugă de una singură din ţara ei natală, din cel mai totalitar şi izolat stat de pe glob.
Lucrul care mi s-a părut cu adevărat extraordinar la ea era calmul. În ciuda tumultului din viaţa ei, a rămas o persoană extrem de stăpână pe sine — îmi amintea de călugărul acela vietnamez din anii ’60, care stătea impasibil în mijlocul flăcărilor după ce şi-a dat foc. Deşi unii dintre refugiaţii pe care i-am cunoscut dovedeau un calm similar, în cele din urmă cu toţii aveau momente când nu-şi mai puteau stăpâni emoţiile, cel mai adesea declanşate de amintirea celor dragi sau de traumele cărora le supravieţuiseră, întipărite pe veci în mintea lor.
Când ne-am întâlnit, poate că o părticică din mine se îndrăgostise deja de ea, deşi restul fiinţei mele încerca să-i ţină piept din răsputeri; mă temeam de propriile impulsuri, de riscul să profit de un om care avea nevoie de ajutorul meu.”
Cartea este disponibilă atât în format tipărit, cât și ebook, pe site-ul editurii Trei și în alte librării fizice sau online. O puteți achiziționa de aici.
Comments